REPORTAJ – Ciobanii lui Pintea impart cu ursii stapanirea pe dealurile din Tara Lapusului (VIDEO)

Vezi VIDEO
Imediat ce urci pe colina „Sacatura Nichii” si dai cu ochii de verdele intens al pasunilor de la „Satra lui Pintea” parca simti cum timpul se dilata si intri, fara sa vrei, in ritmul lent, dar apasat, al oamenilor locului. Lapusenii aciuati in acest colt de lume, la stana, sunt foarte simpli. Desprinsi parca din alt secol, te intampina cu zambetul pe buze, bucurosi sa vada fete noi intr-o zona care se mai afla inca sub dominatia animalelor salbatice.

Chiar daca pe chipul lor soarele si vantul au brazdat urme adanci, afiseaza un aer destins, ca si cum nimic din ce ai putea face sau spune nu are cum sa le perturbe linistea.

Pe urmele lui Pintea
Sunt ciobanii lui Pintea. Mandri si increzatori, asemeni haiducilor. In ochii multor oraseni ar putea sa para indepartati de civilizatia urbana, insa acolo, in pustietate, te fac sa te simti aproapele lor. Te integreaza si iti deschid portile spre o alta lume, uitata, care era parca mai buna si mai calda cu oamenii ei. 

„O umblat Pintea Viteazu p-aci. De aicea merea pa la Gutin si merea la Baia Mare. Si are fantana acolo, in Varset, si ii facuta manastire din lemn, faina tare. Apoi acolo este o apa rece, de-ti ingheata si dintii in gura!”, se mandreste Grigore Heres.

E cioban vechi in „Sacatura Nichii” si stie multe povesti despre legendarul haiduc care a haladuit prin Maramures. Imbracat cu haine prafuite si decolorate de soare, dar cu privirea satisfacuta, a unui rege, ne-a primit la stana lui si ne-a calauzit pe unde isi mana zi de zi turmele. Sunt locurile prin care Pintea si ceata lui de haiduci trecea cu trei sute de ani in urma iar ciobanii maramureseni sunt mandri sa ii calce pe urme. 

Cioban, din pasiune
Inceputul de toamna aduce putina liniste la stana lui Heres, unde ciobanii fac cu schimbul, din mai pana in septembrie. Incet-incet se pregatesc de iernat. Oierii vin din satul Costeni, unde fiecare are gospodarie mare, pentru care trebuie sa munceasca din greu in zilele in care nu e de paza la oi. 

Daca le numeri animalele pe care le tin la pascut la „Satra lui Pintea”, nu aduni mai mult de 200 de capete. E un numar mic pentru 26 de familii care lucreaza rand pe rand in aceasta stana uitata de lume. Heres povesteste ca acum cativa ani erau peste 1.000 de oi si capre in „Secatura Nichii” dar ca, pe masura ce cumparatorii de branza si carne au devenit mai putini, oamenii au taiat din numarul de mioare. Majoritatea folosesc acum produsele pentru consumul din familie si fac comert doar cand vreun satean care nu are oi vrea sa cumpere cas proaspat.

Chiar daca oieritul nu mai e o afacere in zilele noastre, ciobanii lapuseni spun ca nu ar renunta la traiul de la stana nici in ruptul capului, pentru ca aceasta viata le permite, cinci luni pe an, sa fie stapanii colinelor din Tara Lapusului. „Aicea la stana atata ca lucri cu laptele, mulgi oile si, no, atata, si tai niste lemne, faci foc…Aicea nu te ocupi de altceva, nu, nu! Mancare mai aducem de acasa, mai mancam de aici de la oi”, marturiseste Heres.

Precizie de ceasornic 
Sa nu isi inchipuie cineva ca „lucratul cu laptele”, cum povesteste ciobanul lapusean, e floare la ureche. Oierul are de muls 200 de oi, de trei ori pe zi, iar asta se intampla cu precizie de ceasornic, si daca e zi din saptamana si daca e duminica. Totul incepe in zori, iar imediat, cat e laptele proaspat, se face casul. La amiaza, dupa ce toata turma de oi urca si coboara pe un deal mare, se face inca o tura de branza, care ramane in soare, la uscat, pana seara tarziu, cand mioarele se intorc a doua oara de la pascut si sunt iarasi mulse.

„Strecuram laptele, il punem acolo, in putina – cum zicem noi, pui cheag – un picut de cheag mno, dupa cat lapte ai, il lesi in cheaga s-apoi il bati. Este acolo o scula – un jintalau, zicem noi, care il bati ase frumos si dupa aceea il strangi si il pui in strecura si se stoarce si gata!”, explica Heres rutina de zi cu zi. 

Pentru un kilogram de cas bun trebuie chiar si cinci litri de lapte, povesteste ciobanul, iar acum, pe sfarsit de august productia e tot mai mica. In mai si in iunie e varful la stana, cand se fac zeci de kilograme de branza si cand ciobanii lui Pintea obisnuiesc sa faca o mare petrecere in „Sacatura Nichii”. Mancarea e traditionala iar felul principal e carnea de miel – fie ca e vorba de gulas, de tocanita cu mamaliga sau de celebra friptura la groapa.

Mancare la casa pastorilor
Ramanand la bucatele ciobanesti, oierii nu se prea intrec in gatit. Nu au vreme de asa ceva, cu mulsul si plimbatul pe dealuri. Daca te opresti la vreo stana din Tara Lapusului sau in alte locuri ale Maramuresului, te poti astepta sa ti se puna pe masa o bucata mare de „slana”, cu cas, ceapa verde si paine de casa. O sa ti se intinda si un pahar sanatos de horinca, “sa-ti lunece bine mancarea pe gatlej”, pe care nu ar trebui sa-l refuzi daca nu vrei sa “amarasti” gazda.

Daca te abati pe la coliba ciobanului seara, e rost de un „bulz”, ori alt soi de mamaliga cu branza proaspata. In rest, nevestele sunt cele care se ocupa de retetar si gatesc zilnic pentru cei care isi duc traiul sus, la stana. Cu aceeasi precizie de ceasornic ca si pastorii care isi mulg oile, ele urca zi de zi dealul „Sacaturii” ca sa isi cinsteasca „de miazazi” barbatii infometati.

Drumul dureaza mai bine de o jumatate de ora, iar departe, langa padure, pot fi vazuti, in fiecare zi ursii, asemeni unor companioni tacuti si temuti. Ciobanii de la „Satra lui Pintea” ii observa in liniste. Le stiu deja tabieturile – urca dis-de-dimineata spre padure, unde dau iama in tufele de mure, iar la lasarea serii, se intorc, negresit, pe acelasi drum care trece la cativa metri de stana, fara a se atinge de oile si caprele din tarc. Parca ii saluta respectuos pe oamenii zonei si ii recunoaste ca egali in stapanirea dealurilor din Tara Lapusului.

FOTO: La stana in Tara Lapusului (c) eMM.ro

Sursa: Gabriela Kuhajda