Aud des adulți care îmi spun “părinții mei s-au sacrificat pentru mine, mama mea s-a sacrificat pentru mine”.
NU, nu ei s-au sacrificat ci voi vă sacrificați acum pe altarul loialității și al lui “TREBUIE”.
Un adult nu se sacrifică pentru un copil, oferind îngrijire și siguranță, acesta e rolul unui adult care este părinte, să ofere îngrijire, siguranță, spațiu propice de creștere. Un adult căruia i-a fost teamă de eșec, care nu a mai avut curajul, forța sau resursele să lupte și să facă ceva pentru viața proprie, nu s-a sacrificat pentru copil ci pentru sine. A oprit fie din frică, fie din neputință, procesul propriu de creștere și de dezvoltare, pentru a facilita un proces de creștere și de dezvoltare autonom al unui copil care se afla în afara ființei lor.
NU sacrificiul unui adult ajută un copil să crească. Copilul crește de la sine. Ceea ce ajută un copil să crească armonios, echilibrat și frumos e iubirea unui părinte, nu presupusul sacrificiu al acestora. Din contră, copii cresc mai bine alături de adulți care se iubesc pe sine și îi învață ce înseamnă iubire și ocrotire de sine. Nu, iubirea de sine nu e egoism și nu elimină iubirea față de ceilalți. Copiii cresc armonios și autonomi lângă adulți care le oferă exemple de perseverență, de eșec, de eroare și reîncercare, de ceartă și de împăcare, de luptă, de creștere personală, de pierderi și de victorii, nu lângă cei care îndoaie lumea după ceea ce presupun că ar fi nevoile copiilor, care cresc mai apoi contorsionați de datoria eternă față de ei.
Acest presupus “sacrificiu” parental vine cu costuri foarte mari și cu o responsabilitate enormă în care trocul e viață pentru viață. E ca un pact Faustian pe care nici nu l-ați semnat. Practic viața voastră a fost promisă la un punct din existență, iar acum trebuie să spui: îți dau eu viața mea de adult de acum pentru că tu mi-ai pus în spate viața ta de adult de atunci.
Vă dau un exemplu de “sacrificiu” din natură, că tot e de sezon. Frunzele unui copac, atunci când simt că vremea începe să devină mai rece sunt programate biologic să evalueze de câtă energie are nevoie arborele pentru supraviețuire. Atunci când ele nu mai pot oferi suficientă energie arborelui pentru a îl ajuta să supraviețuiască, pentru a nu fi un consumator care îl va duce la moarte, încep să scadă producția unui compus chimic care le atașează de ramură și încet, încet, legătura pe care o au cu ramura devine tot mai slabă, ele sunt smulse de vânt(încă vii)și se opresc pe sol la poalele copacului pentru a forma împreună un covor protector pentru rădăcinile arborelui. Cu timpul ele mor deoarece nu mai primesc nutrienți fiind deconectate de trunchi și rămân acolo pentru a se transforma în timp în sol care protejează nu doar arborele ci și rețele fungice, animale, insecte, devenind parte din macrosistemul care protejează pădurea, natura și lumea în care trăim.
Mă plimb prin pădure în fiecare zi și e liniște de fiecare dată. Uneori frunzele foșnesc sub tălpile mele, dar nu am auzit nicio frunză spunând “pe stejarul de mai sus, toată ziua îl sună frunzele să vadă ce face. Toată viața m-am sacrificat, iar tu așa mă răsplătești?”. Nu generalizez spunând că nu există sacrificiu în lumea în care trăim, spun doar că sacrificiul real nu vine niciodată cu replica : ”m-am sacrificat toată viața pentru tine”.
Mai multe articole semnate de Ioana-Lorena Marchiș puteți găsi accesând următorul link:
– Servicii de creare site web
