Poate că ne-am obișnuit cu povara…

Era o zi de sabat liniștită, învăluită în praful blând al unei sinagogi mici, când a intrat o femeie pe care timpul o strânsese ca pe o frunză. De optsprezece ani mergea aplecată spre pământ, cunoscând doar pulberea drumului și umbrele oamenilor. Chipul ei nu mai întâlnise cerul. Spatele ei purta o povară nevăzută, iar viața se scursese pentru ea ca o rugăciune fără glas.

Dar în acea zi, în spațiul sacru unde legea era mai veche decât zidurile, a stat Iisus. N-a strigat nimeni după El. N-a cerut nimeni milă. De obicei, suferinzii Îl căutau. Astăzi, El caută suferința. O vede. O cheamă. O pune la mijloc.

Hristos nu vindecă în ascuns. Vindecarea ei devine cuvânt rostit în fața tuturor: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta.”

Atât. O propoziție care rupe lanțurile. O mână care atinge. Un spate care se îndreaptă pentru prima dată în aproape două decenii. Și, odată cu trupul, i se ridică sufletul. În fața lor, în fața întregii adunări, o femeie aplecată devine drept-stătătoare, iar privirea ei întâlnește cerul pe care îl uitase.

Dar nu toți se bucură. Legea este invocată împotriva vieții. Sabatul e amenințat de miracol. Și totuși, Hristos răspunde cu blândețea adevărului: dacă pentru un animal sunteți gata să dezlegați legătura, cum să nu dezlege Dumnezeu pe fiica Lui de robia durerii?

Așa se naște Evanghelia acestei duminici: din întâlnirea dintre o suferință veche și o iubire care nu ține cont de reguli. Din lupta dintre litera care apasă și Duhul care ridică.

Femeia gârbovă suntem uneori noi. Aplecați sub greutăți care nu se văd, sub ani de teamă, neputință, rușine, singurătate. Și poate că, asemenea ei, nu avem curajul să cerem vindecare. Poate că ne-am obișnuit cu povara.

Dar Hristos vine, ne vede, ne cheamă pe nume și ne pune în lumină. Nu ca să ne rușineze, ci ca să ne îndrepte. Nu ca să ne judece, ci ca să ne dezlege. Nu ca să ne prăbușească, ci ca să ne înalțe.

Astăzi, Evanghelia ne spune că Dumnezeu nu trece pe lângă durerile noastre mute. Și că orice spate încovoiat își are ziua lui de sabat, ziua în care Cerul îl ridică.

„Și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu.”

Așa începe și duminica noastră: cu un miracol al ridicării, discret, dar decisiv, în inimă, în minte, în pașii vieții…