In biografiile marilor regizori romani nu vom gasi intamplari spectaculoase. Maniutiu a trait intreaga viata in teatru, apoi, ca orice tanar student, onest, din societatea comunista, a terminat Academia de Teatru si Film in anul 1978, in clasa doamnei Catalina Buzoianu.
Avea 24 de ani si o lume in surpare in fata lui, dar eu nu mi-am propus sa vorbesc strict despre regizorul care a pus in scena Richard III, Lectia, Caligulla, Afara in fata usii, Antonio si Cleopatra, Omor in catedrala, Electra, Eclesiastul, Experimentul Iov, Shoah (Versiunea primo Levi), ci despre un alt spectacol.
Nici chiar de premiile lui nu voi scrie aici sau despre turneele in intreaga lume, de succesul lui imens in teatru, precum cel al lui Pavarotti in muzica.
Poate ca inaintea lui sa fi cucerit lumea Liviu Ciulei, Silviu Purcarete, Andrei Serban, dar imediat dupa acestia vine si Mihai Maniutiu.
Regizorul are o maretie ascunsa si o forta sisifica.
De cateva ori m-a lasat in sala in timp ce se desfasurau repetitiile; mi-au venit atunci in minte doua cuvinte cu ajutorul carora sa-l pot caracteriza: vraci (intelege saman) si vrajitor.
Asta era, acesta este Mihai Maniutiu in spatele cortinei.
Se joaca mereu cu timpul si spatiul, parca i-ar fi fost date la discretie sa se foloseasca fara oprelisti de aceste elemente esentiale in teatru, pentru ca dincolo de profesionalitate, regizorul este un filosof al spectacolului. El insusi un fel de actor ciudat cu barba si sentimente gata a se folosi de orice obiect adus pe scena, gata oricand a crea simboluri.
As scrie pagini intregi despre Mihai Maniutiu – scriitorul sau despre Mihai Maniutiu – profesorul universitar, dar ma opresc la una dintre manifestarile sale omenesti: prietenia pentru Maramures.
Precum l-a facut cunoscut in lume cercetatorul japonez Mia Kosei prin fotografie, asa l-a facut cunoscut in lume Mihai Maniutiu prin teatru.
Inca nu i-am vazut pe cei doi nici intr-o galerie a marilor oameni care au refacut Maramuresul, Tara Voievozilor, tara oamenilor liberi.
Nici unul nici celalalt n-au incaput in galeria marilor personalitati care fac Maramuresul cunoscut in lume, tot din cauza politicienilor.
Spectacolele lui Mihai Maniutiu sunt flacarile ce cuprind camasa ciumei in vremuri de restriste.
Un teatru fundamental face Maniutiu.
Nu este nici jongleur pe strada precum Dario Fo, nu este nici un teribilist precum Tornadore.
Declaratiile sale sunt relevante pentru a-l intelege mai bine de ce s-a apropiat de Tara de Nord:
„Eu merg in Maramures. Acesta este un loc care-mi vorbeste, acolo auzi voci ale pamantului, ale stramosilor. Te intalnesti cu tine insuti. Maramuresul este un loc miraculos. Cei din Grupul Iza imi sunt prieteni. Muzica lor este dintr-o zona arhaic-ritualica. Vocile locului si verbul tragediei eline merg perfect cu ritmul muzicii, graiesc consonant, se inteleg intre ele.”
Si totusi trebuie sa ma asez, sa va scriu despre „experientele” lui Mihai Maniutiu cu Maramuresul.
Alaturi de Grupul Iza a pus in scena trei spectacole: Nunta, Electra si recent – la Teatrul National din Cluj-Napoca – O vara fierbinte pe Iza.
Si iar trebuie sa respiram putin, sa iesim din lumea emotiilor pe care le-am trait in aceste spectacole, pentru ca trebuie sa recunosc, cu mana pe inima ca la nici un spectacol dintre acestea nu am fost spectator, ci m-am simtit pur si simplu „actor” .
„Spectacolele lui sunt intotdeauna structurate pe cateva niveluri de adancime si complexitate. Marea calitate a montarilor lui Maniutiu e ca te fac, ca spectator, sa-ti doresti sa citesti (sau sa fi citit) mai mult” (Iulia Popovici)
Eu cred ca in spectacolele lui as dori sa traiesc pana la stingere.
Este ceva din arta japoneza aici, despre onoarea samuraiului sau despre soldatii kamikaze.
Si totusi Mihai Maniutiu creeaza spectacole universale, in care preia simboluri din lumea ebraica, din Egiptul si Roma antica, din Grecia.
Spectacolul O vara fierbinte pe Iza il readuce in lumea succesului pe Mihai Maniutiu cu ceva grandios.
Un spectacol de muzica si dans, un spectacol al simbolurilor intr-un limbaj pe care-l vor intelege mexicanii si coreenii, marocanii si francezii, englezii si papuasii.
„Este un spectacol despre dragoste, nebunie si moarte, inspirat de muzica sfasietoare si indracita a Maramuresului, a exceptionalilor artisti ai noului Grup Iza care au remodelat pentru mine, sub conducerea prietenului meu Ioan Pop, cateva dintre cele mai de pret cantece ale repertoriului lor. Acest spectacol n-ar fi fost posibil fara corpul frumos si deplin liber, pana la sacrificiu, al coregrafei si dansatoarei Vava Stefanescu, care s-a aruncat in fluxurile si fluidele muzicale maramuresene si osenesti, ca in propria-i matrice trupeasca si spirituala. Gandul si facerea acestui spectacol au fost consonant insotite de trei proverbe ale lui William Black pe care as dori sa le cunoasca si spectatoarii Verii mele fierbinti de pe Iza: Exuberance is Beauty, Energy is Eternal Delight, Eternity is in love with the productions of time ”. (Mihai Maniutiu)
Un spectacol in care se canta la zongora, braici, cetera, dramba, tilinca, tobe si toaca.
Anuta Pop si Voichita Tepei pregatesc mireasa si pregatesc moartea, mai precis spalarea mortului.
In timp ce urmaream acest spectacol la cateva scaune de regizorul Andrei Serban mi-am amintit ca-n Maramures, cand se naste un copil apa in care se scalda prima data nou-nascutul este auncata la radacina unui copac falnic si sanatos, iar la moartea omului, apa cu care s-a spalat este dusa tot la radacina unui copac (prin apa se deschide si se incheie un ciclu).
Si intr-o scena din spectacolul lui Maniutiu apa este aruncata la radacina unui copac, dovada ca regizorul a cercetat in profunzime obiceiurile locului, traditia nasterii si mortii. Coregrafa si dansatoarea Vava Stefanescu este fata care se marita fara iubire, se marita si moare, apoi sufletul ei calatoreste prin noapte precum strigoii. Este aici doina, blestem si bocet interpretat la mare arta de Anuta Pop si Voichita Tepei.
Este muzica unui destin implacabil:
„Cand am venit eu pe lume
ceasurile n-o fost bune
o fost ceasurile rele
cum is si zilele mele.”
Ioan Pop este pe langa un interpret virtuoz si un mare actor; el se interfereaza perfect in lumea creata de Mihai Maniutiu pentru ca-i este o lume cunoscuta.
Ioachim Fat face vioara sa planga si sa rada hidos intr-un iures de carnaval in care muzicantii sunt preoti ce se invart in jurul fetei nefericite.
Grigore Chira si Gheorghe Parja sustin adevarate recitaluri, reintra in jocul unor actori profesionisti, in timp ce intensitatea nebuniei de pe scena creste precum flacara unei rachete ce urmeaza sa fie trimisa sa zboare in spatiu.
Relevante mi s-au parut si cele doua scene in care protagonista este „deflorata” de „barbatescul” interpretat dumnezeieste de Grupul Iza.
Totul este decantat in ritm mioritic precum in filosofia lui Blaga: momente de maxima traire, caderi in tragism si bocet.
In copilaria mea am cunoscut multe mirese pentru ca mosul din partea mamei lua iertari mireselor, iar eu le eram oferit in dar peste masa pentru a avea noroc la nastere.
Am fost spalat de lacrimile multor mirese.
Mihai Maniutiu surprinde si aceasta traditie, parca ar fi trait dintotdeauna aici.
Ceea ce face el nu este „conservare folclorica”, ci arta, arta cu mesaj universal, arta a gestului primar, exprimat prin dans si muzica care suplineste cuvantul.
Pe o piesa din Oas, comunitatea, lumea muzicantilor, preotii, incearca sa formeze un cuplu: femeia joaca dansul ei de desprindere de la pamant, de eliberare din sclavie, iar barbatul batatoreste pamantul ca semn al puterii, stapanirii si virilitatii.
Exista aici o sincronie perfecta a miscarilor, a gesturilor, a rasului grotesc, a shimonoselii.
Se consuma existenta si tragedia unui suflet de fata care nu si-a gasit iubirea si a sfarsit precum Ofelia lui Shakespeare in apele inspumate, ale raului Iza in acest caz.
Finalul piesei este o desprindere a omului de legatura cu pamantul si tendinta de a zbura.
Este o incercare a protagonistei de a-si depasi conditia umana si spirituala, de sfida inaltimile si vesnicia pe aceeasi cunoscuta melodie:
„Si-asa-mi vine cate-o data
Sa dau cu cutatu-n piatra”
Si cu toate acestea piesa lui Mihai Maniutiu se incheie intr-o nota optimista.
Muzica inunda sala, spatiul, teatrul, masinistii, lumea spectatorilor.
Simti cum tremura carnea pe tine.
Te arunci intr-o transa budhista, apoi iesi din teatru si, infrigurat, astepti autobuzul sa te duca acasa.
Sursa: Nicoara Mihali
– Servicii de creare site web
