Mineritul a însemnat pentru judeţul Maramureş o bună perioadă de timp, bunăstare. Existau mici comunități construite pentru resursele din subteran, comunități privilegiate zeci de ani de pe urma resurselor lor, în care locuitorii trăiau bine de pe urma muncii în mină şi care acum o duc foarte rău.
Masivele colonizari de neamuri germanice “iubitoare de meserii” s-au făcut in zona Cavnic-Băiuț începând cu secolul doisprezece. Germani, slovaci si polonezi s-au pripășit în acest teritoriu al regalității pornind de la statutul de “noi oaspeți” până la statutul de băștinași ai lumii mineritului maramureșean. Schimbarea aceasta de percepție comunitara a durat vreo 300 de ani.
În zona Băiuț, exploatarea filoanelor a început prin botezarea lor si-abia apoi prin munca specifică profesiei. Au apărut filoanele exploatate ca “Petru si Pavel”, “Francisc” ori “Iosif”. Începând cu secolul paisprezece au aparut steampurile si vetrele de topit minereu. Transportul înspre acestea se făcea cu telegutele trase de cai pe sine de lemn.
Imperiul ungar a putut astfel să se înfructe vreme de sute de ani din aurul scos și prelucrat aici. Dacă luam Băiuțul ca zona comunitara dependentă de minerit, e de menționat prima atestare documentara in anul 1630. Se numea Lápos-Bánya. Apoi, la 1854 apare denumirea lui Oláh-Lápos-Bánya sau Baiuta (un soi de mina mai mica).
Anul 1913 aduce numele de Erzsébetbánya, în amintirea proprietăților de aici ale Elisabetei, soția lui Iancu de Hunedoara.
Astăzi, istoria acelei perioade e într-o nemeritata uitare. Zona abundă de istorii legate de minerit, în care fabulosul se împletește cu pitorescul.
– Servicii de creare site web
Adevărat! Exista și un bogat folklor în legătură cu mineritul și cu alte îndeletniciri neagricole, într-o zonă săracă în resurse agricole!