Dragi confrați întru preoție,
Iubiți frați şi surori în Cristos, care ne urmăriți prin intermediul televiziunii, radioului şi al internetului,
Este sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea lui Cristos, jertfit pe Cruce şi înviat glorios din morți, este Sărbătoarea sărbătorilor, dar este şi sărbătoarea noastră.
Prima comunitate a creștinilor s-a născut din Paștele Domnului: „biserica” din dimineața Învierii, formată din femeile care au mers la mormântul lui Isus”; „biserica” din dimineața Învierii formată din cei doi apostoli, Petru şi Ioan, şi apoi mărită la cei doisprezece care s-au întâlnit cu Domnul Înviat, prima predică având drept temă Învierea; „biserica” primilor creștini, care se adunau în Ziua Domnului pentru a-i sărbători Învierea.
Este sărbătoarea micilor „biserici de familie”, a „bisericile domestice”, aşa cum sunteți acum dumneavoastră şi v-aţi adunat să sărbătoriți Învierea Domnului.
Paștele este ziua aniversară a lumii. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: aleluia, aleluia”.
Cu această invitație şi adunați în jurul lui Cristos înviat facem sărbătoare, ce-i drept, într-o formă neobișnuită, dar reală, sunteți în comuniune cu noi, cei din catedrală prin intermediul radioului, televiziunii şi internetului, şi mărturisim credinţa noastră că Isus a înviat cu adevărat.
Permiteţi-mi să intru în casele dumneavoastră pentru a vă spune ceva despre Paște, nu un discurs teologic, filozofic sau istoric, dar ceva care se potrivește bine situației în care ne aflăm cu toții în această perioadă.
Pentru a defini Paștele din acest an, mă inspir din două pasaje din Noul Testament.
Primul: Atât de mult am dorit să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de pătimirea mea. (Luca 22,15)
Al doilea: „Curățați aluatul cel vechi ca să fiți o frământătură nouă, așa cum sunteți, fără aluat, pentru că Paștele nostru, Cristos, a fost jertfit. Să sărbătorim, așadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerității şi ale adevărului” ! Cor 5,7-8).
Două pasaje pentru a exprima sensul acestui Paște: are gustul și culoarea dorinței.
Pandemia Covid 19 care ne obligă să „rămânem acasă”, limitând foarte mult gesturile, semnele, sărbătorile comunitare, face ca familia să fie apropiată, dar face interiorul ei prețios și plin de viață.
Viața de familie este chemată să acorde mai mult spațiu relațiilor care, în perioadele normale, sunt destul de superficiale și grăbite.
Dorința de profunzime în familie, pentru o implicare mai creativă, corespunde dorinței lui Isus de a „mânca Paștele cu apostolii”, familia sa. Dacă această dorință este trăită cu inteligență și în adevăr, ea alimentează și dorința unui Paște nou: sărbătoarea binelui comun, în care familia este laboratorul.
Și la aceasta se adaugă şi alte aspecte: dorința de a proteja creația, dorința de simplitate și loialitate, dorința unei politici mai incisive și exclusiv în slujba sănătății fizice și spirituale a cetățenilor, dorința unei vieți mai ordonate și organice.
Acestea și multe alte „dorințe” de calitate trebuie să devină proiecte de viață. Totuși, dacă rămân în mâinile omului, aceste dorințe devin ca fulgii de zăpadă care se topesc la razele soarelui de primăvară.
Ce mai trebuie atunci?
Adevăratul și unicul sens al Paștelui: credința în Isus, fiul lui Dumnezeu, care moare și învie pentru omenire. El este cel care face schimbarea inimii omului posibilă și reală.
Paștele este egal cu Învierea. Cristos Înviat nu mai moare. În Cristos înviat are loc şi învierea omului, a societății, politicii, culturii, economiei, naturii.
Dacă există credință în Cel Înviat, va exista stabilitate.
Fără această credință, cineva se întoarce în „virusul” bolii și al morții.
Iată, deci, al doilea pasaj: „îndepărtați aluatul vechi, pentru a fi azimile noi”, pentru că, datorită învierii lui Isus, am devenit „azime” (adică curați), adevărați, fără ipocrizie, fără egoism, eliberați de păcat.
Utopie?
Dacă ne încredințăm doar în capacitățile inteligenței și ale științei umane, cu siguranță va fi o utopie. Dar dacă avem încredere în Dumnezeu și vom lăsa Evanghelia să intre în intelectul și inima omului, va fi o cu totul altă istorie: adevăratul Paște locuit și trăit de bărbați și de femei cărora le pasă de „infectarea” lumii cu mireasma plăcută a lui Cristos cel înviat.
Creștini și oameni „azime”, aluat nou, ca Învățătorul lor. De Paște ne salutăm așa: „Cristos a înviat!” Și fiecare răspunde: Adevărat a înviat! Este crezul nostru!
Iubiți credincioși,
Este prima dată când „nu” putem sărbători Paștele – și toate riturile Săptămânii Sfinte – în parohie, în bisericile noastre, adunați toți împreună ca o comunitate de credincioși.
Am pus „nu” în ghilimele şi mai apăsat, pentru că nu este întru totul adevărat, că nu putem sărbători cel mai important moment al credinței noastre: noi credem în împărtășirea sfinților, în comuniunea sau împărtășirea cerească, în Duhul care ne leagă unul de celălalt, chiar dacă suntem închiși în casele noastre.
Relațiile cele mai intime, dacă sunt adevărate, dacă sunt trăite în Cristos, devin „templul Duhului” (1 Cor. 6:19). Se întâmplă deja în familie, în fiecare zi, în grija pentru mâncare, în îngrijirea trupului, în boală, în manifestarea iubirii… dar acum toate acestea trebuie sărbătorite în amintirea Paștilor lui Isus. Niciodată ca în această perioadă, spațiul casei noastre nu este destinat să devină un loc de cult spiritual, o biserică domestică, unde „toţi ne adunăm împreună pentru frângerea pâinii”, cum spune Sf. Paul.
Fiecare familie trebuie să „inventeze” un spațiu cu semne care amintesc credința: o lumânare, un crucifix, o față de masă care este pusă în momentele de sărbătoare, o icoană, un cântec sau muzică de Paşte, o poezie, un cozonac preparat împreună…
Toate acestea ar putea să rămână apoi ca o experiență care se poate repeta tot mereu: putem sărbători credința în case, în viața de zi cu zi, în fiecare zi.
Iar cine este singur? Cine locuiește izolat în casă? Desigur, ar fi frumos dacă casele noastre, în felul lor restrâns, s-ar deschide pentru momente comune de rugăciune. Se întâmplă deja: cineva contactează prietenul apropiat pentru a spune rozariul … acum nu ar putea să sărbătorească și Paștele?
Și dacă ești singur, sărbătorești la fel, pentru că „Tatăl vede în taina inimii” (Mt 6,6) din camera ta și ascultă rugăciunile tale, poate și mai mult pentru că sunt secrete, tainice!
S-ar putea da un telefon rudelor şi prietenilor, pe care nu-i putem vizita, pentru un schimb de urări, pentru a spune un cuvânt de încurajare şi de apropiere şi de speranță.
Trebuie să o facem deseori, dar mai mult într-o zi cum este Paștele, sărbătoarea Învierii Domnului.
Sunt gesturi mici, dar oferă ocazia pentru a înscrie credința şi celebrarea ei în viața cotidiană, înlăuntrul zidurilor casei.
Nu asistăm la sărbătoarea Paștelui, dar îl celebrăm, şi prin urmare îl şi pregătim, poate mai mult ca în alți ani.
Vă doresc că Domnul Isus să învie în inimile tuturor, în casele noastre, înlăuntrul acestei lumi care, mai mult ca oricând așteaptă cu nerăbdare ca Isus Cristos cel Înviat s-o ia de mână şi să o scoată afară din furtuna coronavirusului.
Cristos a înviat!
Amin.
– Servicii de creare site web
