Duminica Orbului din naștere

A fost odată un om care nu văzuse niciodată cerul. Nici culoarea ierbii, nici chipul mamei, nici zâmbetul, nici lacrima, nici lumina. Numai întuneric.

A trăit așa din leagăn până într-o zi când Lumină însăși a trecut pe lângă el și i-a grăit. Nu i-a cerut nimic. Nu i-a pus întrebări. L-a văzut. Iar în acea privire s-a aprins taina unei minuni.

Pământ și salivă. Aparent o umilință. Dar în mâna Lui, gestul smerit devine tămăduire. Un noroi care vindecă, o poruncă simplă: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului.” Și a mers. A mers pe pipăite, pe încredere. Nu înțelegea, dar a ascultat. Și, spălându-se, s-a născut a doua oară. Pentru prima dată, a văzut.

Și a văzut mai mult decât lumea: L-a văzut pe Hristos.

Lumină din Lumină, în ochii unui om care nu cunoscuse ziua. Adevăr viu, în fața unei inimi curate.

Dar lumea n-a înțeles. A început să-l întrebe, să-l iscodească, să-l acuze. Cine te-a vindecat? Cum? De ce sâmbăta? Ce putere? Ce autoritate?… Căci orbirea, uneori, nu e în ochi, ci în inima care refuză să creadă.

Dar orbul vindecat, cu glas simplu și curat, a spus ce a trăit:

„Un lucru știu: că am fost orb, iar acum văd.”

Și în această propoziție stă toată minunea, tot crezul, toată taina mântuirii.

În a șasea Duminică după Paști, ni se aduce aminte că nu toți orbii trăiesc în întuneric, și nu toți cei care văd cunosc Lumina. Uneori, trebuie să mergem prin beznă, prin neînțeles, prin umilință, până ajungem la Siloam – scăldătoarea curajului și a ascultării.

Și, ca orbul din Evanghelie, poate vom înțelege și noi că întâlnirea cu Hristos nu e despre explicații, ci despre revelație. Nu e despre „cum?”, ci despre „cine?”

Iar dacă El trece pe lângă noi și Se oprește, să nu-L lăsăm să plece.

Poate atunci vom putea spune și noi:

„Am fost orb… și acum văd.”