De ce străinii sunt uimiți de nunta moroșenească

Pregătită în cele mai mici amănunte şi ţinând cont de toate detaliile, în Maramureş nunta încă se mai face după reguli nescrise, transmise din generaţie în generaţie. De la pregătirea zestrei şi a costumelor şi până la alegerea „nănaşilor” sau chemarea la ceremonie, nunta este un ritual spectaculos, cu tradiţii, obiceiuri şi superstiţii captivante.

Pregătită din timp de tineri şi de părinţi, nunta urmează şi astăzi unele dintre vechile obiceiuri tradiţionale. Cantonierul, „omul cu cămara”, „femeia cu găina” sau voinicelul, care cheamă invitaţii la nuntă, reprezintă un întreg alai indispensabil fără de care nunta nu putea să aibă loc. Şi astăzi obiceiul împodobirii steagului de nuntă, cu eşarfe şi clopoţei, este practicat de cantonierul mirilor.

Căsătoria, prin întregul proces al ceremonialului tradiţional, reprezintă o schimbare a statutului relaţiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relaţii de familie şi de grup. Este o etapă existenţială încărcată cu multe semnificaţii, suita de obiceiuri fiind menită să asigure trecerea celor doi tineri de la starea de fată şi flăcău la categoria oamenilor maturi, a celor însuraţi.

Nunta este o adevărată sărbătoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri, cât şi pentru obştea sătească.

Peţitul

Spre deosebire de practicile moderne, când tânărul îşi cere singur mireasa în căsătorie, înainte, flăcăii trimiteau invitaţia prin purtători de cuvânt. Mireasa, însă, nu se lăsa lesne impresionată. Ea acceptă abia a treia oară cererea în căsătorie.

Odată ce acordul a fost dat, zestrea fetei este pusă în discuţie, iar data logodnei este stabilită. De obicei, zestrea care cuprinde pământuri, sămânţă şi animale este dată în avans, în timp ce materialele textile sunt aduse în noua casă după nuntă.

Cu această ocazie, cuplul decide rolul fiecăruia din cadrul ceremoniei, de exemplu, cine va fi cantonierul. Prima treabă a cantonierului este de a aduna eşarfe, clopoţei şi alte obiecte necesare pentru steagul de nuntă.

Astăzi, peţitul se reduce la înţelegerea tinerilor între ei în privinţa căsătoriei şi acordul formal al familiilor.

Logodna

În trecut, nunta începea cu ceremonia „credinţei”. Conform tradiţiei, logodnicii mergeau la casa preotului pentru o obţine binecuvântarea. Aici ei făceau schimb de verighete şi „dădeau mâna”, adică îşi făceau promisiunea de a se căsători. Ulterior, viitorii miri şi prietenii apropiaţi merg la casa fetei să petreacă. În timpul petrecerii, verighetele mirilor se ascund într-un blid plin cu grâu, iar despre cel care găseşte primul verigheta se spune că va avea noroc şi va fi cocoşul în casă.

Steagul de nuntă şi cununa miresei

În Maramureş, ca şi în alte regiuni, se practică anunţarea nunţii prin sat şi împodobirea steagului de nuntă, simbol al vitalităţii şi puterii masculine. În plus, maramureşenii pregătesc şi „împletirea cununii” miresei, în cadrul unei petreceri a fetelor. Cununa miresei e împodobită cu ciucurei şi oglinzi, oglinzile simbolizând viitoarea viaţa frumoasă şi strălucitoare a mirilor.

Cu o noapte înainte de nuntă, numită şi seara steagului, cantonierul, însoţit de un grup de tineri şi de muzicanţi, merge la casa mirelui cu steagul, pentru a dansa „jocul steagului”.

Chemarea la nuntă

Astăzi, chemarea la nuntă şi-a pierdut din farmec, adresarea invitaţiilor fiind, adesea, impersonală. În satele din Transilvania în care tradiţia este încă vie, chemarea la nuntă se face în trei etape: cu o lună, cu două-trei săptămâni înainte şi în săptămâna nunţii, însă cel mai adesea se face în duminica de după logodnă.

Este un ritual la care iau parte mirele şi mireasa, vornicul – un fel de maestru de ceremonii -, şi prietenii celor doi. Îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, merg să cheme oamenii din sat la nuntă. Băieţii ţin în mână o ploscă umplută cu ţuică, iar fetele – una cu vin: cine doreşte să participe la nuntă, bea o gură de ţuică sau de vin.

În Maramureş, în sâmbăta dinaintea nunţii se lasă cu petrecere, atât la casa mirelui, cât şi la casa miresei. La mireasă se joacă şi se mănâncă, iar la mire au loc obiceiuri tradiţionale, precum cel care cere ca mireasa să coasă pălăria pe care mirele o va purta în ziua nunţii. Fetele fac o azimă (pâine nedospită), pe care mireasa o rupe deasupra capului şi o împarte fetelor.

Portul mirilor

Portul mirilor pe vremuri era unul specific, mireasa purtând o rochie albă, simplă, poale şi spăcel şi zade, având elemente înflorate şi de mătase pe ea. Rochia de mireasă era de obicei de pânză şi avea unele aplicaţii colorate pe ea, pentru a accentua frumuseţea şi prospeţimea tinerei. Mirele avea şi el un port deosebit. Iarna purta cioareci şi doloman, iar vara izmene largi, cămeşe, laibăr albastru, uneori cu bumbi rotunzi, galbeni şi cu aplicaţii de mărgele pe el. Fetele făceau în acele timpuri feciorilor zgardă, pe care aceştia o purtau cu mândrie.

Pregătirile pentru ceremonia nunţii atingeau apogeul odată cu găteala miresei, eveniment ce avea loc la prânz, în duminica nunţii, în prezenţa rudelor şi a prietenelor miresei. Îmbrăcată în port tradiţional specific zonei, fata era împodobită de nănaşă, în timp ce prietenele ţineau oglinda şi pieptănele. Găteala miresei era un dar din partea naşilor.

Tradiţia cerea ca mireasa să fie pieptănată de o fată ai cărei părinţi erau în viaţă. Florile de lămâiţă şi voalul îi erau aşezate de către naşă, înainte de cununia religioasă. Găteala era însoţită de plânsete şi de o cântare de jale, marcându-se astfel despărţirea fetei de părinţi, de fraţi şi de surori. În schimb, în curte se juca şi se întindea masa mare.

Astăzi se mai păstrează din tradiţii, mirii îmbrăcând încă portul popular.

Ceremonia religioasă şi nunta

Pe vremuri, mirele şi mireasa veneau fiecare la biserică în propria procesiune, însoţiţi de familie şi de prieteni. După slujbă, fiecare grup pleca pe drumuri separate, la cele două case, pentru masa de nuntă. Abia următoarea zi mirele, împreună cu cantonierul, prieteni şi familie, mergeau să aducă mireasa. Apoi, toţi mergeau la casa mirelui, unde îi aştepta un alt festin.

În zilele noastre, întreaga petrecere de nuntă urmează după slujba religioasă, fie la casa miresei, fie la casa mirelui. La uşă aşteaptă soacra mare, care dă o pâine mare şi rotundă şi sticle de ţuică miresei. Femeia cu găina aruncă grâu peste cuplu şi peste invitaţi, pentru noroc. Odată intrată în casă, mireasa stropeşte cu nişte ţuică peste masa întinsă.

Începând cu cantonierul, toţi invitaţii dansează cu mireasa, după ce îi dau o sumă mică de bani. Mirele trebuie să îi plătească suma cea mai mare, pentru a putea dansa cu mireasa lui.

În dimineaţa următoare, naşii revin la petrecere şi înlătură coroniţa miresei, înlocuind-o cu un batic pentru femei căsătorite. De două ori refuză mireasa şi abia a treia oară acceptă. Din acest moment, îşi va prinde părul în sus şi îl va acoperi cu un batic. Acest act termină petrecerea de nuntă.

Naşii sunt onoraţi o dată pe an de către toate cuplurile pe care le-au cununat. Finii le aduc daruri: căni de făină de grâu sau de porumb, ţuică, pâine împletită sau chiar un brad mic, decorat. Înainte de petrecere, se închină un pahar, iar la sfârşit, naşa ciocneşte cu toţi. După ce mirele îşi goleşte paharul, îi prezintă o sumă de bani, iar seara se încheie cu un dans.