Vezi VIDEO – La Multi Ani, Minaur!
„As vrea sa le multumesc suporterilor baimareni, care ani de-a randul ne-au sustinut si ne-au ajutat din postura de al 8-lea jucator. Ne-au sustinut frenetic si am avut succese multe si importante cu ei impreuna. Le multumesc din tot sufletul pentru ceea ce fac si azi pentru handbalul baimarean”, acesta a fost primul mesaj pe care Maricel Voinea a dorit sa il transmita prin intermediul eMaramures. Dupa care, asezat cuminte intr-un scaun din polivalenta, asteapta in lumina reflectorului intrebarile.
Marturiseste ca nu s-a simtit niciodata un simbol, ci doar o parte dintr-o echipa. Zambeste sagalnic cand isi aminteste ca a fost adus pentru echipa a doua, la care nu a mai ajuns. Imi arata miscarea din incheietura mainii care este cheia „efectului M.V.” si incearca sa ma convinga ca e usor. Si iarasi zambeste cand admite ca nu a vrut, la Zaporoje, sa ii dea mingea lui Stamate in celebrele ultime patru secunde. Pune mai apasat accentul pe cuvinte cand vorbeste despre Steaua, federatie si arbitri. Si apoi se insenineaza la loc, admitand ca dupa mai bine de doua decenii lumea il mai opreste pe strada si il intreaba de parca n-ar fi plecat niciodata: „Ce mai faci, Maricele?”
• dupa doua decenii, lumea inca il mai recunoaste
– Daca ati dorit sa incepem dialogul nostru cu suporterii, atunci la ei sa ramanem: va mai recunosc oamenii pe strada, se mai opresc sa va dea binete, sa depanati povesti despre Minaur, va mai cere cineva autograful pe strazile din Baia Mare?
– Ma mai intalnesc pe strada cu fosti cunoscuti sau suporteri. Ma intreaba ce mai fac, vorbim. Generatiile mai tinere nu ma cunosc: am plecat din Baia Mare de 24 de ani. Dar ceilalti ma recunosc si azi si mereu sunt surprins cand aud in preajma mea: „Ce mai faci, Maricele?” Este o senzatie placuta, trebuie sa admita, sa fiu cunoscut inca dupa atata vreme.
• „Lascar Pana, se stie, era drastic: cu mine nu a avut niciodata probleme”
– Cum a ajuns Maricel Voinea la Minaur? Care este povestea?
– In 1977 Lascar Pana i-a adus in Baia Mare de la Bacau pe fratele meu, Nicolae Voinea, si pe Iosif Boros. Si i-a zis fratelui meu sa ma aduca si pe mine. Eu eram un copil, aveam inca 17 ani si jucam handbal pentru ca imi placea. Mai aveam doi ani de juniorat, cei de la Bacau nu imi propusesera nimic, Lascar Pana, in schimb, ma vazuse la ceva turneu de sala si a zis sa vin in Baia Mare pentru echipa a doua. Mi-a promis apartament, salariu si posibilitatea sa merg mai departe cu scoala. Toate pentru mine, un copil de 17 ani, care in fapt nu aveam nimic pentru ca eram sase frati, parintii ne erau muncitori si eram destul de saraci. Asa ca m-am decis sa vin in Baia Mare si am ramas in Baia Mare. A fost, cred, cel mai bun pas din viata mea sa vin in Baia Mare! Asta-i povestea.
– Ati venit in Baia Mare la 17 ani: cum a decurs acomodarea cu vulcanicul Lascar Pana. Sunt oameni maturi care i se adapteaza cu greu…
– Cu mine nu a avut niciodata probleme. Lascar Pana, se stie, era drastic: nu aveai voie sa fumezi, sa bei, la 10 seara trebuia sa fii in pat, iar eu indeplineam toate conditiile. De antrenat ma antrenam, asa ca in toti anii pe care i-am petrecut in Baia Mare, 12 ani, nu am avut probleme. Am fost un sportiv silitor. In general toti asa eram.
• de un joc de antrenament a fost nevoie ca sa treaca, la 17 ani, la prima echipa
– Ati fost adus pentru echipa a doua, dar practic cat ati jucat pentru ea?
– Efectiv nu am jucat niciun meci oficial la echipa a doua. M-am antrenat de la bun inceput cu Minaur (ii aveam colegi pe Palko, Avramescu, Razor, Boros, Oros, fratele meu). Era o echipa foarte buna, cu jucatori cu experienta. In perioada de pregatire am jucat un meci prima echipa cu a doua si eu eram in a doua echipa: am dat vreo 12 goluri si de atunci nu am mai vazut echipa a doua! In primul an am jucat mai putin, Razor era titular, eu prindeam cam un sfert de ora. M-am acomodat destul de repede: Palko era inter stanga si colaboram cu el foarte bine. Am avut mare succes cu el pentru ca imi dadea pase si eu mergeam de pe extrema si dadeam goluri.
– In 1978, la circa un an dupa ce ati ajuns la Minaur, echipa baimareana facea deja istorie, castigand prima editie a Cupei Romaniei dupa ce a invins Steaua in Bucuresti.
– Am jucat numai in aparare. In atac nu jucam pe atunci, inca. Si m-am aparat foarte bine la Birtalan, ceilalti baieti au jucat bine in atac si asa am batut Steaua in Bucuresti ceea ce era cea mai mare surpriza posibila in vremurile alea. Apoi Razor s-a retras si am ajuns titular.
• victoria de la Zaporoje, cea mai frumoasa amintire cu Minaur
– In acesti 12 ani petrecuti la Minaur au fost multe bucurii. si bucurii importante. Daca ar fi sa alegeti, care victorie v-a bucurat cel mai profund?
– Cred ca a fost meciul de la Zaporoje. Surprinzator a fost modul in care am castigat aceasta cupa. Mai erau patru secunde si eram cu mingea la centrul terenului. Toti stateau la Boros si la mine si Stamate tot imi spunea: „Da mingea, da mingea!”. „Nu ti-o dau!”, i-am spus. El a insistat, arbitrul a fluierat, i-am dat mingea, a mai facut doi pasi si a aruncat la poarta. In poarta rusilor era portarul echipei nationale: sa iei gol de la 17 metri e cam neplacut. Dupa care vreo 45 de minute am stat in teren pana cand au decis daca a fost sau nu gol. Cand in final au spus ca e gol toti am avut o descarcare nervoasa si am inceput sa urlam. A fost un moment de extaz pentru noi, ca jucatori.
• cele mai triste amintiri, legate de un titlu pierdut
– Ne ducem si la polul opus? Care a fost esecul care nu v-a dat pace? Infrangerea care, poate, inca va mai rascoleste…
– Cel mai trist moment cu Minaur l-am avut in sezonul 1985-1986, cred, atunci cand trebuia sa luam campionatul, dar nu am fost lasati de federatie. Castigam meci la Steaua la sapte goluri si apoi, la Carpati Marsa, cu presedintele federatiei in tribune si cu arbitri din Bucuresti in teren, puteam sa jucam o luna si nu castigam meciul. Si apoi am mers la Timisoara unde, daca obtineam victoria, eram campioni. A venit din nou presedintele federatiei, am avut tot arbitri din Bucuresti si am pierdut la un gol. Si asa am pierdut titlul. Steaua avea jucatori buni pe toate posturile, dar nu formau o echipa. Noi nu eram asa mari valori individual, dar eram echipa.
• „Pana ne aducea intr-o stare de eram pregatiti tot timpul sa ne batem cu orice echipa din lume”
– Fiindca ati pomenit de Steaua, nu putem sa nu amintim despre disputele „pe viata si pe moarte” pe care Minaur le ducea contra echipei bucurestene si asta in fata unei polivalente care se umplea cu mult timp inainte de ora de incepe a partidei.
– Noi eram cei mai aprigi rivali ai Stelei. Cand jucam cu Steaua, dar si cu Dinamo, voiam sa demonstram ca avem si noi valoare. De multe ori am reusit sa ii batem. La asta a contribuit si mentalitatea domnului Pana, care ne aducea intr-o stare de eram pregatiti tot timpul sa ne batem cu orice echipa din lume, nu numai cu Steaua sau Dinamo. Clar cand veneau echipele din Bucuresti sala noastra era arhiplina: in Bucuresti se juca cu vreo 150 de spectatori, dintre care 30 erau tot baimareni.
• „Noi asa eram antrenati: nu numai sa castigam, dar si sa aducem sustinatorilor nostri bucurie”
– Si iar ajungem la spectatori. si va intreb: cum era sa fiti jucator la Minaur in vremurile de glorie internationala. Cum va simteati? Pentru ca erati… cei mai iubiti dintre pamanteni aici, in Baia Mare.
– Simteam caldura spectatorilor, prietenia lor, toti ne cunosteau. Dar noi eram simpli. Ne antrenam, mai incercam sa facem si spectacol. Noi asa eram antrenati: nu numai sa castigam, dar si sa aducem sustinatorilor nostri bucurie in suflet. Sa vada ceva. Erau meciuri in care nu faceam aeriene, nu faceam piruete, si spectatorii erau tristi si ne mai si fluierau. Pe vremea aceea, intr-adevar, handbalul era sportul numarul 1 si Minaur, in special, facea tot timpul salile pline.
• dupa plecarea de la Minaur, a dus dorul echipei
– Despartirea de Minaur, dupa 12 ani, cum s-a produs?
– Am avut o oferta din Spania, am vorbit cu conducerea clubului, a fost de acord. N-a existat nicio problema. Dupa ce joci atatia ani pentru o echipa esti intre prieteni, esti ca intr-o mare familie. Asa ca a fost mai greu la inceput. Norocul a fost ca am mers impreuna cu Vasile Stanga, dar au fost cateva luni in care am dus dorul echipei. In Spania am intalnit alta mentalitate: si acolo am muncit foarte mult, dar, de exemplu, aici cand pierdeam cate un meci eram asa de suparati ca doua-trei zile nici nu puteam vorbi. In Spania ne spuneau: „Nu-i nimic: mai vine un meci!”. Noi, venind din Romania, faceam o tragedie dintr-un esec, acolo ne-am obisnuit ca asa e in viata: mai trebuie sa si pierzi.
• „Cand pierzi doua-trei meciuri unul dupa altul pot sa va spun ca nu-i deloc frumos…”
– Ramanem la capitolul despartiri: ruptura de handbal cand s-a produs?
– In Germania am jucat pana la 44 de ani, dar in ligi inferioare, din postura de antrenor-jucator. Cand ajungi sa ai de-a face cu jucatori care nu sunt profesionisti, care nu vin la meci pentru ca bunica isi serbeaza ziua de nastere, e mai dificil. Eu nu am fost obisnuit cu asa ceva si in 2004 am decis ca vreau sa iau o pauza. Eram putin surmenat si nu aveam nicio satisfactie. Ajunsesem ca dupa cate un meci pierdut sa ma trezesc pe la 4 dimineata sa ma uit la inregistrarea jocului. Asa ca am zis ca mai bine renunt pentru ca ma chinuiam eu pe mine: mie intotdeauna mi-a placut sa castig si sa am succes. Iar cand pierzi doua-trei meciuri unul dupa altul pot sa va spun ca nu-i deloc frumos…
• retrogradarea Minaurului: „a fost o lovitura pentru mine”
– M-am tot invartit in jurul subiectului, pentru ca e trist, dar tot trebuie sa ma opresc la el: vestea Minaurului retrogradat cum ati primit-o?
– Retrogradarea Minaurului pentru mine a fost ceva dureros. Ani si ani de zile Minaur a fost o echipa fanion a handbalului romanesc. Dar am vazut ca se intampla si in alte tari cu echipe mari, atunci cand nu mai ai bani. A fost dureros sa dispara Minaur, clubul meu ani de zile, cu care am avut destul de multe succese. A fost trist cand am vazut ca nu se mai ocupa nimeni, ca nimeni nu investeste. Atunci pe moment a fost o lovitura pentru mine, dar asta este viata.
• „Pe vremuri eu aveam o minge si numai cu aceasta minge m-am jucat. N-au existat alte tentatii”
– Dupa mai bine de doua decenii de cand ati plecat din Baia Mare inca si azi cand spui Minaur spui Maricel Voinea: este asta foarte bine pentru dumneavoastra, pentru ca sunteti un simbol atat de puternic; dar nu este, pe undeva, trist pentru Minaur pentru ca niciun alt jucator in peste 20 de ani nu a reusit macar sa va egaleze?
– Eu nu m-am considerat niciodata un simbol sau un idol. Noi am fost, in primul rand, o echipa. Noi eram Minaur. Poate ca eram eu mai talentat… Chiar stau de multe ori si ma gandesc cum am obtinut ceea ce am obtinut in handbal: cu multa munca, cu sarguinta, cu multa pasiune si numai impreuna cu echipa. Asa am realizat tot ce am realizat si sunt mandru ca am reusit sa fim toti un exemplu pentru multe generatii de handbalisti care au urmat. Azi, cand ma uit la echipele din tara, aproape la toate sunt jucatori de la Minaur si este ceva de nedescris sa vad cati jucatori au luat exemplul nostru, celor care am pus bazele Minaurului pe vremuri. Ca nu mai apare un al doilea Maricel Voinea, acum stiti cum e: ar presupune multa munca, multa seriozitate. Iar in ziua de azi sunt mai multe metode de a-ti petrece timpul liber: pe vremuri eu aveam o minge si numai cu aceasta minge m-am jucat. N-au existat alte tentatii. In plus am fost pasionat de acest sport…
• primul gol dat cu „efectul M. V.”, in 1979: „Si eu am ramas surprins!”
– Cu siguranta la faptul ca ati ramas simbolul Minaurului contribuie si celebrul efect care va poarta numele.
– Este numai o miscare din incheietura mainii, care ii imprima mingii un efect: mingea se duce drept in mod normal, dar atunci cand atinge parchetul isi schimba directia. Si la facultate am fost pus sa explic acest efect: am iesit la tabla, am desenat, am explicat, iar profesorii au inceput sa ofere definitii. A fost doar o viziune de-a mea, pe care am incercat-o si care mi-a reusit. Sunt foarte mandru pentru ca se dau goluri frumoase cu acest efect: nu trebuie sa dai tare la poarta, iti trebuie doar indemanare. Si curaj.
– Asa, cum povestiti, pare totul simplu. Dar nu e. Cum s-a nascut „efectul M.V.”? L-ati visat intr-o noapte, l-ati descoperit la un antrenament, l-ati desenat mai intai cu creionul pe hartie?
– Eram inca la Bacau, la juniori, aveam vreo 16 ani. Ne antrenam pe zgura, afara, si un jucator mai experimentat a scapat mingea, aceasta a prins, cred, o piatra si si-a schimbat directia. Cred ca am fost singurul care am remarcat aceasta chestie. Si cum tot timpul eram cu mingea si ma jucam, mai mergeam singur pe teren, mai mergeam cu un prieten, si am tot incercat, am tot antrenat. Mai greu a fost sa dau asa in meciuri, pentru ca trebuiau castigate. si trebuie sa ai si curaj: sa inventezi ceva si sa iti si reuseasca. in 1979, inainte de Olimpiada de la Moscova, am jucat doua meciuri cu elvetienii: eu jucam extrema stanga si incepuse in acea perioada sa se practice apararea avansata pana pe la 11 metri. Ca extrema nu apucam sa dau la poarta asa ca trebuia sa gasesc procedeul de a da la poarta si din unghiuri mici. La un moment dat am avut un astfel de unghi atat de mic incat nu aveam cum da gol. Atunci m-am gandit sa ii imprim acel efect si mingea a intrat in poarta. Si eu am ramas surprins! Si asa s-a nascut efectul Maricel Voinea.
• „Sunt deschis la orice discutie, dar deocamdata sunt in Germania”
– Mi-ati spus ca handbal nici… in joaca nu mai jucati. si atunci daca handbal nu e, ce e?
– Sunt stabilit in Germania, in Fürstenfeldbruck, un orasel in apropiere de Munchen. Lucrez in administratia locala. Am un fecior care s-a casatorit si am doi nepoti, care ne sunt tare dragi sotiei si mie. Abia asteptam sa-i vedem cum cresc. Avem o viata normala.
– Ar exista vreun scenariu in care Maricel Voinea s-ar putea intoarce in Baia Mare, la Minaur?
– Pentru mine este foarte greu sa imi las serviciul din Germania, care este ceva sigur. Desigur, daca e sa discutam, mi-ar fi placut sa revin la Minaur. Sunt deschis la orice discutie, dar deocamdata sunt in Germania.
In loc de CV
– s-a nascut in 17 martie 1959, la Galati;
– a debutat in handbal la scoala Sportiva Bacau
– a jucat pentru Minaur Baia Mare in perioada 1977-1989
– in perioada 1989-1992 a jucat pentru Avidesa Valencia (Spania)
– din 1992 si pana in 1994 a jucat in Germania, pentru SG Leutershausen
– in perioada 1994-1998 este legitimat la HSG Nordhorn (Germania)
– in 2004 se retrage din handbal, din postura de antrenor al echipei din Fürstenfeldbruck (Liga a patra)
– component al nationalelor Romaniei de juniori, tineret
– pentru reprezentativa de seniori a fost selectionat din 1978 pana in 1992
Spicuiri de palmares
– a participat cu nationala Romaniei la trei editii ale Jocurilor Olimpice, castigand medaliile de bronz in 1980 in Moscova si in 1984 la Los Angeles, ocupan locul 8 in 1992, la Barcelona
– in 1990 castiga medalia de bronz la Campionatul Mondial din Cehoslovacia
– are in palmares doua titluri mondiale universitare si doua medalii de aur la Supercupa Mondiala
– a castigat cu Minaur Cupa EHF in 1985 si 1988
– a cucerit cu Avidesa Valencia Cupa Spaniei
– in 2000 promoveaza din postura de antrenor-jucator cu echipa HC Ibbenbüren in Bundesliga; o performanta pe care o repeta doi ani mai tarziu cu TSV Landsberg
Sunt oameni si evenimente care iti blocheaza sinapsele. Care iti „topesc” mintea intr-un soi de euforie care alunga cuvintele potrivite din dictionarul din dotare. Care te emotioneaza intr-atat, incat atunci cand ai alerga mai abitir dupa metafore si ai ocoli mai cu aplomb capcanele locurilor comune, genunchii ti se inmoaie si toate hiperbolele stau rastignite in admiratie. Asa si acum. Asa si cu Maricel Voinea. E greu sa asterni in cuvinte dialogul cu un om care ti-a marcat copilaria, care te-a facut dependent de handbal ca de un drog legal si care ti-a sadit ireversibil, in fiecare celula din organism, dragoste de Minaur. Dar odata primul cuvant scris, foaia alba devine prietenoasa din nou, iar ideile vin, „manate” de la spate de amintirea superbelor trasee pe care Maricel Voinea le creiona pe semicercuri baimarene candva, aruncand deopotriva portarii adversi in disperare si suporterii in extaz.
POST SCRIPTUM: In urma cu 39 de ani, intr-o zi de 14 mai, se infiinta Handbal Club Minaur Baia Mare, primul monoclub din Romania axat pe handbal. La Multi Ani, Minaur!
Sursa: Ramona-Ioana Pop
– Servicii de creare site web
