Editorial

Editorial: Pădure, pădure…

De când e lumea și pământul, de la Mircea cel Bătrân până la partizanii din timpul comuniștilor, pădurea a fost sora bună a românului. Românul a cântat-o în doine, balade, în orice formă folclorică, a slăvit-o în poezie, a avut grijă de ea ca de ochii din cap. Părinții noștri, mai ales cei care au copilărit în mediul rural, au plantat sute de arbori, conturând pădurea asta care înseamnă viaţă, care înseamnă sănătate și care ne face să uităm de rele.

Dar de vreo  două decenii, pădurea a devenit pentru noi, o sursă nelimitată de venit. În orice comunitate rurală în care sunt 10 arbori în picioare, s-a înființat o firmă de exploatare a masei lemnoase. Pădurea devenind o ţintă a barbariei, a cruzimii fără limite, a setei de înavuțire cu orice preţ.

Dacă străbunii noştri au îngrijit-o, au păstrat-o cu sfințenie, iată că strănepoții, sunt parcă decişi să o termine cu totul, să o distrugă ca pe cel mai ostil dușman. Prin urmare, ceea ce a fost pentru bunii şi străbunii noștri, un prieten prețios, pentru noi, nepoţii şi strănepoții lor, constituie un duşman de nesuferit.

Nu ne pasă că noi şi copiii noștri ne  vom îmbolnăvi datorită aerului poluat, tăind plămânul verde, nu avem treabă treabă că glia se va deşertifica, nu le pasă că se distruge echilibrul climei, apărând secete cumplite sau inundații devastatoare. Nu ne pasă de nimic. „Dar trăim în România și asta ne ocupă tot timpul!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *