Opinii

Editorial: Eram apreciați odată

La ce e bun trecutul? Să fim iertaţi, dar contează doar clipa de faţă şi partenera ei viitoare.

Singura dorinţă: să fie bine acum şi dacă se poate şi mâine. Trecutul recent? E dat uitării precum o pereche de ciorapi rupți și aruncați la gunoi. Fuga de trecut nu e o vină, ci un semn de vigoare, ba chiar un sport naţional sponsorizat cu o nesimţire descumpănitoare.

De ce aşa? Pot exista diverse răspunsuri, printre care şi indiferenţa vremurilor moderne  Discuţia nu se încheie aici. Redimensionat de ierarhia simplistă a unui top relativ, trecutul poate ajunge la un public obosit de atâta prezent. Neavând memorie şi regrete, modele şi deficite, păşim voluptos şi apăsat spre erori pe care le-am mai făcut. Se împlinesc, zilele acestea, 50 de ani de la un moment astral al istoriei noastre. Bucureştiul a spus atunci, prin vocea răspicată a liderului său, Nicolae Ceauşescu: „Nu, Kremlinului”. A fi fost român, în august 1968, şi în anii imediaţi, care au urmat, era una dintre cele mai neobişnuite şi puternice formule de identitate între naţiunile Europei. Să reamintim succint că la 21 august 1968, tancurile Pactului de la Varşovia (URSS, Polonia, RDG, Ungaria şi Bulgaria) intrau în Praga, teatrul unor reforme vizând evadarea Cehoslovaciei din sfera influenţeir sovietice.

Primăvara de la Praga” a fost grabnic înăbuşită şi toţi anti-comuniştii europeni, care negau posibilitatea evoluţiei lumii comuniste, triumfau, scria în epocă „Le Monde Diplomatique”, sub semnătura lui Victor Fay. Articolul a fost reluat, în această lună, de publicaţia menţionată şi merită lecturată. Iugoslavia şi România „se declarau solidare cu liberalii cehi”, inserează autorul în articolul său. Fără a omite să adauge că România stabilise, fără consultări cu aliaţii săi, relaţii diplomatice cu Germania Federală; ea nu a rupt după Războiul de 6 zile relaţiile cu Israelul. Şi a adoptat, în mai multe reprize, poziţii diferite de cea a URSS la ONU, în privinţa non-proliferării armei nucleare. A reclamat, de asemenea, revizuirea Tratatului de la Varşovia, delimitându-se de influenţa sovietică. Totodată, a cerut ca, prin rotaţie, comandamentul forţelor armate să fie deţinut de reprezentanţii ţărilor membre, şi nu doar de sovietici.

În anturajul liderilor iugoslav şi român au intrat liderii comuniştilor francezi şi italieni, ai partidelor comuniste din  Marea Britanie, Belgia, Elveţia şi Austria, care condamnau intervenţia. Sub presiune militară, liderii de la Praga au acceptat, după o efemeră primăvară a libertăţii, revenirea la statutul de satelit sovietic. Un istoric american, de bună credinţă, dar şi cotrobăitor prin arhivele vremii, Larry Watts, se străduiește de ani buni, prin lucrările sale, bine documentate, ultima dintre ele „Oaia albă în turma neagră”, să analizeze evenimentele care au conturat politica externă a României, în anii de confruntare dintre Est si Vest.

Au fost momente de mare demnitate, nu fără sfârşit, când figura politică numărul unu a României promitea libertate şi întemeierea unei epoci pozitive, în care să se recunoască oamenii prezentului. Emblema autoritară a acestor ani, Nicolae Ceauşescu, nu face, de bună seamă, nici pe departe, unanimitate, ca reformator luminat, dar istoria recentă a ţării nu e doar locul eşecurilor repetabile, ci are şi lumini pasagere, de onoare naţională. Şi poate de aici obsesia românilor la autodenigrare, ca reflex de izolare. Ne-am abonat la un ton pios, strecurând paranteze menite să informeze discret asupra adevărului.

Şi nu putem pârjoli, în anul Centenarului, orice legătură de simpatie şi orice formă de bună păstrate a trecutului palpabil, de care ne aduc aminte alţii. Răzbunarea prin neîncredere ne-a reuşit de minune şi de aici o prospeţime de… invidiat.

A.B.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *