Turism

Drumeție pe Munții Țibleș: Libertatea locuiește în munți

Duminică dimineață, ora 7. Cocoșul bunicilor îmi dă deșteptarea. Mă uit nedumerit pe fereastra încălzită de soarele dimineții cu ochii cârpiți de somn. În câteva secunde reușesc să mă dezmeticesc și îmi amintesc că astăzi e o zi importantă pentru mine, o zi în care mă vad cu un vechi prieten, un prieten la poalele cărui am copilărit. Așadar, astăzi voi merge în drumeție în Munții Țibleș.

Dulăul bunicilor mă așteaptă afară, îmbuc ceva în mare viteză și pornesc la drum. Spiritul de aventură deja îmi controla mintea, abia așteptam să trag în piept aerul puternic de munte. Aveam de mers cam o oră cu mașina către Suciu de Sus și Groșii Țibleșului de unde am făcut dreapta spre Ocolul Silvic. De acolo mă așteaptă vreo 10 kilometri de drum forestier destul de greu de parcurs. Parchez mașina undeva pe marginea drumului și încep urcarea. Max, dulăul care îmi era partener de drumeție pe ziua de astăzi, latră de fericire că a ajuns în pădure și că aici are totul spațiu din lume numai pentru el.

Panta începe ușor ca să nu ne descurajeze din primii pași. Pe marginea drumului erau frăguțe și zmeură din care mă înfruct imediat. După vreo două ore de mers fără oprire, Max era extenuat, a dat de ceva vânat și a gonit nestingherit vreo 15 minute. Inima mea deja bătea mult mai tare iar respirația era din ce în ce mai accentuată. Era necesară o pauză de hidratare în care amândoi ne-am tras puțin sufletul. Stând, am sesizat că la urechile mele șuieră vântul de munte pe toate notele muzicale.

Panta e foarte dificilă. Mă lupt din greu cu tufișurile care erau din ce în ce mai dese și cu stâncile alunecoase. Ies învingător și mai aveam puțin până ce ieșeam iar la câmp. De aici cărarea mă duce șerpuit de-a lungul crestei fix spre vârful Arcer. După vreo 2 ore de urcat și de cules ciuperci, admir fericit împrejurimile de la 1800 m înălțime. Se deschide în față o panoramă superbă spre dealurile din împrejurimi. Simțeam că sunt pe acoperișul lumii mele. Eram pe acoperișul Maramureșului.

Până în Vârful Țibleș mai aveam vreo 20 de minute de parcurs pe un traseu relativ ușor. Ce a fost greu, a trecut însă respirația îmi era îngreunată de aerul dens de munte care preconizează venirea unei furtuni. Îmi amintesc cât de imprevizibilă poate fi vremea în munți așa că o iau ușor spre vârful Țibleș. Între timp revine și Max care a mai dat de ceva vânat.

Nu se poate exprima în cuvinte bucuria pe care o are un om crescut în sânul naturii, atunci când ajunge în munți, ajunge în locurile în care a trăit amintiri extraordinare și experiențe unice. Așa eram eu în acest moment. Nici o primă la locul de muncă nu mă poate face la fel de fericit.

După aproximativ o oră de făcut fotografii și de cugetat pe stâncile vulcanice ale Țibleșului, mă gândesc că ar fi cazul să îmi iau rămas bun de la munte, mai ales că și vremea începea să se înrăutățească. Coborârea decurge mult mai rapid, dar era ceva mai periculoasă întrucât pietrele o iau la vale cu fiecare pas făcut înainte. Pe Max aproape că nu îl mai recunoșteam, să băgat în ceva grapă cu mol și din culoare albă de ciobănesc carpatin, acum era negru, precum un amstaf fioros.

Când eram la mijlocul traseului, picurii de ploaie și-au făcut apariția. Mai aveam vreo 3 kilometri până la mașină, dar această distanță a fost făcută cu o rapiditate ieșită din comun. După vreo 6 ore de umblat pe munți, iau mașină și merg direct spre casă. Ajung acasă foarte obosit dar plin de impresii și bucuros că am reușit o drumeție pe care o plănuiam de mult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *